Durat din bârne de brad şi de stejar pe temelie de piatră, monumentul are clopotniţa în etanş, deasupra pridvorului situat la apus. Pronaosul a fost acoperit, probabil în timpul refacerii din 1832, cu un plafon drept de scânduri, dar naosul şi altarul au bolţi semicilindrice, împodobite cu brâuri dantelate încrustate în lemn.

Biserica pare destul de veche, având în catapeteasmă icoane ce ar putea fi atribuite secolului al XVII-lea. Pentru aceeaşi datare pledează şi piatra funerară din 1656 ce se află în biserică, precum şi Triodul, şi Penticostarul din 1698 care se mai păstrau printre cărţile de cult ale bisericii

Pridvorul, adăugat în 1933, se află la apus, în axul bisericii, iar turnul clopotniţă se înalţă deasupra pronaosului. De o rară frumuseţe sunt bolţile naosului şi pronaosului, sprijinite pe nervuri de lemn bogat împodobite.

Aşezarea este atestată într-un document de la Ştefan cel Mare din 10 oct. 1458 prin care se stabileşte hotarul “braniştei” Mănăstirii Bistriţa, purtând denumirea de Gârcina.

Aici a funcţionat o mănăstire de maici care şi-au construit o bisericuţă de lemn. Pe latura de sud-est a incintei actuale se mai văd şi astăzi urmele bisericii aparţinând mănăstirii, marcate printr-o ridicătură de pământ, având rol de protecţie.

În anul 1778 se desfiinţează mănăstirea iar biserica existentă, fiind probabil deteriorată, se înlocuieşte prin grija boierilor Oprişan şi Gârcineanu în 1796-1804 cu o biserică de piatră şi cărămidă, care se află în funcţiune şi astăzi.

Primul preot paroh a fost tatăl viitorului episcop Melchisedec Ştefănescu, care a văzut lumina zilei la 15 februarie 1823 şi care va învăţa aici într-o chilie buchiile chirilice, unde tatăl său în 1829 înfiinţează prima formă de învăţământ pentru copiii din parohia sa, învăţându-i scrisul şi cititul în ceaslov şi psaltire, muncă continuată apoi şi de fiul său Mihail.

Data precisă a construcţiei bisericii cu hramul “Pogorârii Sf. Duh” nu este confirmată prin vre-o pisanie, existând şi o altă datare 1778-1808.

Biserica este o construcţie de plan mixt, având pe latura de vest un pridvor deasupra căruia se ridică turnul-clopotniţă şi care nu a fost construit odată cu biserica. Acesta, prin sistemul constructiv prezintă caracteristicile secolului al XVIII-lea prin masivitatea zidurilor, având un rol defensiv subliniat de existenţa gurilor de tragere la primul nivel şi tainiţa înzidită, precum şi o frumoasă pardoseală de cărămidă în camera clopotelor.

Intrarea se face printr-o uşă masivă de stejar cu un chenar de piatră, lucrat simplu şi al cărui lintel este împodobit cu un basorelief. Din pridvor, tot pe sub un ancadrament de piatră se pătrunde în pronaos a cărui despărţire de naos este marcată doar printr-un arc puternic care se descarcă prin capetele a doi stâlpi adosaţi zidurilor longitudinale.

Accesul în turnul-clopotniţă se face pe o scară îngustă de piatră, practicată în grosimea zidului în colţul de nord-vest al pronaosului. Câte o cupolă acoperă atât pronaosul cât şi naosul.

Catapeteasma nouă păstrează vechile icoane în stil bizantin pictate de George Zugrav. Peste pictura veche s-a executat în 1957-1962 o pictură nouă, cu influenţe laice, de către Varahil Moraru.

În anul 1916 se adaugă pe latura de nord a pridvorului prăznicarul.

Dintre obiectele de patrimoniu au mai rămas aici două Penticostare tipărite la Bucureşti în 1773, două Antologhion-uri tipărite la Iaşi în 1775, ambele în limba slavonă, şi un clopot din 1836.

Tradiţia ne transmite că ea a fost construită în 1783 de Ancuţa Sturza pentru satul Muncel din ţinutul Romanului. Strămutându-se aşezarea şi rămânând izolată şi nefolosită, biserica a fost adusă în satul Corni pe la jumătatea secolului trecut.

Este o construcţie de plan cruciform, din bârne de stejar, cu abside laterale dreptunghiulare. Clopotniţa este aşezată deasupra pridvorului, iar acoperişul larg, cu marginile rotunjite, subliniază liniile bine proporţionate şi eleganţa edificiului. La intrarea în biserică, meşterul lemnar a însemnat cu litere chirilice următoarea inscripţie:

Această sfântă biserică am făcut-o eu Licu Tastu la 7291 adică în anul de la Hristos 1783.

Cu excepţia uşilor împărăteşti, catapeteasma nu are sculptură, fiind acoperită cu icoane din secolul al XVIII-lea, cum era iniţial şi la biserica de lemn din Văleni-Piatra Neamţ. Dintre obiectele şi cărţile de cult care s-au mai păstrat trebuie să amintim Epitaful din 1783, dăruit probabil de Ancuţa Sturza şi Evanghelia tipărită în 1780 la Bucureşti.

Zidită din piatră şi cărămidă, biserica prezintă într-adevăr caracteristici ale secolului al XVII-lea. Turnul-clopotniţă, cu profil greoi, se înalţă deasupra pronaosului, iar pridvorul a fost adăugat în 1795. Sânurile laterale, de formă dreptunghiulară la exterior şi care nu urcă până la streaşină, sunt specifice secolului al XVII-lea, întocmai ca la ctitoria lui Vasile Lupu de la Şerbeşti. Chenarul de piatră al uşii de la intrare e împodobit cu baghete încrucişate, iar între naos şi pronaos se deschide un arc masiv, sprijinit lateral pe doi pilaştri.

În pronaos se mai află două pietre de mormânt care sunt de un real folos în datarea monumentului. Una dintre ele este ilizibilă şi cu mare greutate s-a mai putut descifra anul 1640. Cealaltă, al cărui text a fost tradus de Melchisedec, a fost pusă în 1651 de către fraţii Toader şi Zosim pe mormântul părinţilor lor Pătru şi Ileana Racoviţă.

Printre ctitorii acestui aşezământ nu aflăm nici nume voievodale şi nici pe cele ale unor mari dregători ai ţării. Tradiţia pomeneşte numele Maicii Olimpiada, călugărită în fostul Schit Topoliţa din apropierea Văratecului şi venită apoi de la Schitul de maici de la Durău, care, între anii 1781-1785, întemeiază o mică isihie în poiana Văratec, cumpărată de la pădurarul Ion Bălănoiu. De altfel, Maica Olimpiada (Bălaşa Herescu înainte de călugărie) va juca un rol important în aşezarea şi dezvoltarea obştii monahale de la Văratec, sacrificând întreaga avere, stăreţind de trei ori şi stingându-se aici în 1842, la venerabila vârstă de 85 de ani.

După constituirea nucleului monahal de la Văratec în perioada 1781-1788, prima stareţă rânduită aici de Paisie Velicicovschi e Maica Nazaria de la Durău şi în 1794 se ridică o a doua biserică de lemn, mai ales că între timp Schitul Văratec se unise cu Schitul Topoliţa, beneficiind şi de veniturile pe care le aduceau moşiile acestuia. În 1803, prin hotărârea Mitropolitului Veniamin Costache, Văratecul se uneşte cu Agapia, dar pentru scurtă vreme. Ceva mai târziu, în 1808, când numărul monahiilor crescuse spectaculos, a început construcţia actuală, Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, eveniment consemnat şi în inscripţia din pridvor, scrisă în limba română cu alfabetul latin:

La anul 1808 s-au zidit această biserică ce să prăznuieşte hramul Adormirea Maicii Domnului prin osteneala Sfin. sale a pre. cuvi. Părintelui Iosif Duhovnicul şi a stariţei Olimpiadii, iar cei întâi ctitori au fost maicile din acest locaş. Al doilea mari ctitori au fost Doamna Elenco Paladi, care au dăruit 3 moşii şi maica Elisabeta Balş au dăruit moşia Vultureşti, maica Safta Brâncoveanu au hărăzit moşiile Osica şi Vlădulenii cu mai multe îndatoriri în testamentul său, iar celelalte moşii, vii şi acarete ce au dăruit şi alţi ctitori sunt scrisă în cartea vieţii spre vecinica lor pomenire. 1841, octomvrii 20.

Abia încheiată zidirea noii biserici (în 1812) şi mănăstirea trece prin grelele încercări ale anului 1821: odoarele sunt jefuite, călugăriţele izgonite sau ucise şi însăşi Maica Olimpiada a scăpat cu mare greutate “de sabie” fiind adăpostită la Mănăstirea Secu, unde a participat direct la terifiantele momente petrecute acolo.

În anul 1900 un puternic incendiu mistuie cea mai mare parte a chiliilor, arzând şi acoperişul bisericii mari împreună cu cele două turle de lemn care se adăugaseră ulterior, şi care nu au mai fost refăcute. Actualul complex de clădiri din incinta mănăstirii Văratec s-a construit după incendiul din 1900, doar zidul înconjurător – ridicat între 1808-1812 – păstrându-se în forma sa iniţială.

Iniţial mănăstirea a fost ridicată pe vechiul terasament al căii ferate forestiere de pe Dealul Peştera. Unii spun însă că pe acel loc se afla o livadă. Se pare însă că pământul a fost donat de o familie de localnici care au făcut acest gest de dragul părintelui Neofit şi a convingerii sale că trebuie să facă ceva în viaţă, pentru creştinătate, pentru Dumnezeu.

Slujba de sfinţire a bisericii a fost oficiată la data de 13 septembrie 1997 de către I.P.S. Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, însoţit de un sobor de preoţi şi diaconi, în frunte cu Prea Cuviosul Arhimandrit Ciprian Zaharia, exarhul plaiurilor nemţene şi stareţ al Mănăstirii Bistriţa (sub ascultarea căreia se află Mănăstirea Peştera).

Prima menţiune documentară s-a consemnat în actul din 11 iulie 1428 emis de Cancelaria lui Alexandru cel Bun, care consfinţeşte trecerea bisericii Horaiţa în jurisdicţia Mănăstirii Bistriţa:

Eu, robul stăpânului meu Isus Hristos, Ioan Alexandru, voievod şi domn a toată Moldo-vlahia, am binevoit domnia mea cu bună voia mea c-am făcut pentru pomenirea strănepoţilor părinţilor noştri şi pentru sănătatea şi sufletul domniei mele şi am dăruit mănăstirii Uspeniei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care este la Bistriţa, cincizeci de biserici din ţinutul Sucevei. Iar bisericile se numesc: biserica de la Bolojeşti pe Almaş, biserica lui Mihail Dalb, biserica de la Horăiţeşti, biserica de la Dobreni, biserica de la Lasloveni pe Cracău etc.

În anul 1466 Ştefan cel Mare dă dispoziţie ca cele două sate de vânători din jurul Cetăţii de la Vaslui să fie strămutate la mănăstirea Horaiţa, Curtea domnească stabilindu-se în puternica cetate a Neamţului. Călugării au părăsit mănăstirea şi s-au retras în pădure la circa 800 de metri, punând bazele Schitului Horăicioara şi nu se vor întoarce decât în anul 1518 când cele două sate de vânători se retrag şi se statornicesc în apropiere de Căciuleşti, în localitatea numită Gura Văii. Călugării conduşi de arhimandritul Chiriac, coborâţi de la Horăicioara, construiesc altă biserică ce va dura până în 1822, când aceasta este demolată de Irinar Rossetti pentru a construi alta nouă.

Stareţul Iermoghen Buhuş din familia Cantacuzino Paşcanu – ucenic la Tabor al lui Irinar Rossetti – va construi la Horaiţa, cu concursul câtorva ctitori, printre care domnul Mihail Sturza, Grigore Ghica voievod, Sofronie mitropolit etc., actuala biserică, după modelul unei biserici de pe muntele Tabor, şi care se termină la 2 octombrie 1867.

PREZENTAREA MĂNĂSTIRII

Biserica mare de la Horaiţa constituie o notă aparte în evoluţia arhitecturii moldoveneşti, apropiindu-se stilistic mai degrabă de lăcaşurile de cult din regiunile microasiatice. Ea merită însă cercetată atât pentru alcătuirea ei cu totul neobişnuită, dar şi pentru modul în care unele elemente ardeleneşti sau moldoveneşti au reuşit să se strecoare în acest context arhitectural destul de eclectic şi totuşi destul de original.

Senzaţia dominantă pe care o degajă construcţia este cea de masivitate, specifică construcţiilor din piatră, senzaţie susţinută de grosimea neobişnuită a zidurilor, de proporţiile mari şi de planul dreptunghiular, basilical, al edificiului. Pridvorul de la apus, cu turnuleţele sale laterale, este de certă influenţă transilvană, având nu numai rolul de a proteja intrarea ci şi funcţia de a personaliza faţada. Edificiul este mărginit la colţuri de decroşuri, dintre care cele de S-E şi N-V adăpostesc scări de acces la balcoanele-tribune. Absida altarului este semicirculară, rolul contraforturilor fiind preluat de o îngroşare a zidurilor pe o lungime de 5-6 m, atât la nord cât şi la sud. Pe acoperiş se află nu mai puţin de opt turle, care subliniază nota de inedit a construcţiei, dar numai cele centrale nu sunt turle oarbe.

Interiorul, zugrăvit în ultimii ani de pictorul Mihai Chiuaru, se prezintă ca o singură încăpere de proporţii copleşitoare, despărţită de altar printr-un zid pe care este montată catapeteasma. Trei calote sferice sprijinite pe câte două arce transversale coborâte direct pe zid şi pe alte arce longitudinale laterale, alcătuiesc un sistem de boltire destul de simplu dar care s-a dovedit îndeajuns de eficient, cu toate că presiunea asupra zidurilor este destul de mare.

Catapeteasma se situează şi ea în afara regulilor iconografice cunoscute, având şi o structură deosebită. Este alcătuită din trei segmente frumos sculptate şi din două arcade suprapuse: una cu icoane pictate, situată deasupra, şi cealaltă alcătuită din motive florale sculptate. Dar ceea ce surprinde cel mai mult este prezenţa unui amvon de formă ovală, plasat în partea superioară a iconostasului. O scară centrală duce din altar la acest amvon.

Dintre construcţiile aflate în jurul bisericii mai trebuie consemnat Paraclisul “Sf. Nicolae”, construit în 1725, compus dintr-o încăpere rectangulară cu o absidă pentagonală şi tavan drept, împodobit cu o pictură naivă, şi care face corp comun cu chiliile de pe latura de nord a incintei. Turnul-clopotniţă de pe latura de est, care la parter permite intrarea în incintă, a fost construit între anii 1853-1854. Turnul adăposteşte Paraclisul “Pogorârea Sfântului Duh”, unde se află catapeteasma din secolul al XVIII-lea, o piesă de interes artistic care provine de la biserica de lemn.

De menţionat că aici, la Mănăstirea Horaiţa, şi-a petrecut Carol al II-lea “arestul” de 75 de zile hotărât de regele Ferdinand drept pedeapsă în urma scandalului iscat de căsătoria secretă a tânărului prinţ cu frumoasa Zizi Lambrino (căsătorie ce a fost ulterior anulată).

PATRIMONIUL MĂNĂSTIRII HORAIŢA

Mănăstirea Horaiţa posedă mai multe obiecte de valoare, argintărie din secolul trecut, icoane şi numeroase cărţi, precum Evanghelia ferecată în argint, dăruită de Cehan Racoviţă Voievod la 1763, un Apostol tipărit în 1707 sub Constantin Brâncoveanu, altul din 1683 sub Şerban Vodă Cantacuzino, cărţile editate de mitropolitul Veniamin Costache, cu o dedicaţie autografă din 1823 şi un Octoih dăruit la 13 aprilie 1841 de Safta Brâncoveanu.

La acestea se adaugă şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată în sec. XIX. Această icoană este supranumită şi “Izbăvitoarea de secetă” sau “Maica Domnului de la Horaiţa”, fiind scoasă în fiecare an în procesiune la Schitul Horăicioara, în ziua Izvorului Tămăduirii.

SCHITUL HORĂICIOARA (Horaiţa Veche)

De la Mănăstirea Horaiţa spre nord-vest, mai în adâncul pădurii, se mai păstrează şi bisericuţa de zid cu hramul “Buna Vestire” (sărbătorit la 25 martie) a Schitului Horăicioara, ctitorită tot de arhimandritul Iermoghen Buhuş la jumătatea secolului al XIX-lea, pe locul unei alte biserici mai vechi ce se risipise în decursul vremii.

Numit şi Horaiţa Veche, schitul şi-a început viaţa monahală încă din a doua jumătate a veacului al XV-lea. Actuala biserică a schitului a fost ridicată din piatră în anul 1868, de către arhimandritul Iermoghen Buhuşi, fost stareţ al Mănăstirii Horaiţa şi a fost sfinţită la 20 octombrie 1868 de arhiereul Isaia, vicarul Episcopiei Romanului.

Cât priveşte schitul Horăicioara, impresionantă este catapeteasma bisericii, despre care se spune că a fost lucrată la Viena. Această catapeteasmă este unicat în ţară şi, probabil, în lume. Acest lucru se datorează aşezării amvonului deasupra uşilor împărăteşti.

ISTORICUL MĂNĂSTIRII BODEŞTI

Schitul “Sf. Vasile cel Mare” din Bodeşti (ridicat ulterior la rangul de mănăstire) are o istorie recentă, dar plină de zbucium.

Aşezământul a fost înfiinţat pe un teren donat, în 1996, de Elena Iovu în scopul ridicării unui lăcaş de cult. Întrucât era unic proprietar al terenului, Elena Iovu a făcut această donaţie, autentificată la notariat, fără a mai avea nevoie şi de o semnătură a soţului. De precizat este faptul că, încă de la înfiinţare, aşezământul monahal a fost destinat călugărilor, iar Elena Iovu a fost împuternicită să strângă de la credincioşi donaţii pentru construcţiile care se ridicau. Astfel, toate clădirile din incinta mănăstirii s-au ridicat prin efortul financiar al unor credincioşi aparţinând de Biserica Ortodoxă Română şi nu din veniturile Elenei Iovu. Lucrările au durat mai bine de 8 ani de zile. Ulterior însă, Elena Iovu a încercat să reintre în posesia terenului. Cazul a ajuns în tribunal, Biserica Ortodoxă Română având în cele din urmă câştig de cauză.

În momentul de faţă mănăstirea face parte din patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române şi nu poate fi înstrăinată unui alt cult sau unei persoane fizice.

La data de 30 august 2007, în prezenţa Înalt Prea Sfinţitului Părinte Mitropolit Daniel (la acea vreme) şi a unui număr simbolic de 12 Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, s-a oficiat târnosirea bisericilor din mănăstire, precum şi ridicarea solemnă a schitului la rang de mănăstire, hirotesind protosinghel şi instalând ca stareţ pe egumenul schitului, ierom. Ieronim Andrescu.

În momentul de faţă Mănăstirea Bodeşti reprezintă un punct de atracţie din ce în ce mai apreciat de iubitorii de turism ecumenic, dornici să viziteze şi să cunoască mai îndeaproape mănăstirile mai nou ridicate în zona Neamţ. Pentru aceşti turişti este bine să le reamintim că această mănăstire se află chiar pe traseul ce duce către vestitele mănăstiri ale Neamţului.

Tradiţia păstrează amintirea unei vechi obşti călugăreşti statornicită aici încă din secolul al XV-lea, sub conducerea sihastrului Vasile Almaş, venit din Transilvania împreună cu soţia sa Maria. Aceştia vor ridica în anul 1659, ajutaţi fiind de localnici, un paraclis din lemn, cu hramul “Sfântul Nicolae”, fiind consideraţi ctitorii acestui aşezământ monahal. Paraclisul a fost dotat cu câteva icoane şi un iconostas, despre care se spune că au fost aduse de către Vasile (devenit ulterior ieromonahul Vasile din obştea Mănăstirii Neamţ) şi soţia sa, şi care acum sunt expuse în muzeul mănăstirii. Locaşul de rugăciune al schitului lui Almaş a fost distrus ulterior de tătari, prilej cu care îşi pierde viaţa şi Maria Almaş.

Pe această vatră s-a construit în 1715, cu ajutorul Ecaterinei Cantacuzino, soţia spătarului Iordache Cantacuzino, un schit. Acesta a rezistat până în anul 1821 când a fost distrus de eterişti. În 1821, boierul Lupu Balş şi monahul Rafail zidesc actuala biserică cu hramul “Duminica Tuturor Sfintilor” pe locul vechiului lăcaş din lemn, schitul devenind unul de maici. În 1851 biserica este supusă unor ample lucrări de renovare pe cheltuiala boierului Palade.

După o lungă perioadă de stagnare, datorată Decretului 410/1959 în urma căruia maicile au fost nevoite să plece la mănăstirile Agapia şi Văratec iar schitul a fost inchis, viaţa monahală de aici renaşte. Astfel, în baza hotărârii nr. 26 din 12 ianuarie 1987 a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Schitul Almaş este reînfiinţat ca schit de monahi sub ascultarea Mănăstirii Horaiţa, având ca stareţ pe Arhim. Zenovie Ghidescu. Totodată încep şi lucrările de restaurare a întregului ansamblu monahal.

În 1990, prin hotărârea nr. 5057 din 22 iunie a Sfântului Sinod, schitul obţine statutul de mănăstire sub conducerea stareţului P.Cuv.Arhim. Laurenţiu Niţă.

Biserica are plan cruciform, cu sânuri laterale poligonale, iar din vechile construcţii se mai păstrează turnul-clopotniţă care în trecut proteja intrarea în incintă şi o căsuţă de tip ţărănesc ce adăposteşte Paraclisul “Sf. Nicolae”, construcţie din 1725.

Actuala pictură a bisericii a fost realizată între anii 1988-1995 de către pictorii Moroşanu, Bratiloveanu şi Stancu din Suceava.

Slujba de sfinţire a bisericii a fost oficiată la data de 1 octombrie 1995 de către I.P.S. Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, ocazie cu care aceasta a primit şi hramul “Acoperământul Maicii Domnului”.