Translate
EnglishFrenchGermanItalianPortugueseRussianSpanish

Mănăstirea Horaiţa

Urmând şoseaua naţională DN 15 C, în comuna Dobreni un drum modernizat (DJ 156 A) se desprinde spre vest, trecând prin satele Negreşti şi Poiana iar apoi printr-o întinsă zonă forestieră, în mijlocul căreia se află Mănăstirea Horaiţa.

Prima menţiune documentară s-a consemnat în actul din 11 iulie 1428 emis de Cancelaria lui Alexandru cel Bun, care consfinţeşte trecerea bisericii Horaiţa în jurisdicţia Mănăstirii Bistriţa:

Eu, robul stăpânului meu Isus Hristos, Ioan Alexandru, voievod şi domn a toată Moldo-vlahia, am binevoit domnia mea cu bună voia mea c-am făcut pentru pomenirea strănepoţilor părinţilor noştri şi pentru sănătatea şi sufletul domniei mele şi am dăruit mănăstirii Uspeniei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care este la Bistriţa, cincizeci de biserici din ţinutul Sucevei. Iar bisericile se numesc: biserica de la Bolojeşti pe Almaş, biserica lui Mihail Dalb, biserica de la Horăiţeşti, biserica de la Dobreni, biserica de la Lasloveni pe Cracău etc.

În anul 1466 Ştefan cel Mare dă dispoziţie ca cele două sate de vânători din jurul Cetăţii de la Vaslui să fie strămutate la mănăstirea Horaiţa, Curtea domnească stabilindu-se în puternica cetate a Neamţului. Călugării au părăsit mănăstirea şi s-au retras în pădure la circa 800 de metri, punând bazele Schitului Horăicioara şi nu se vor întoarce decât în anul 1518 când cele două sate de vânători se retrag şi se statornicesc în apropiere de Căciuleşti, în localitatea numită Gura Văii. Călugării conduşi de arhimandritul Chiriac, coborâţi de la Horăicioara, construiesc altă biserică ce va dura până în 1822, când aceasta este demolată de Irinar Rossetti pentru a construi alta nouă.

Stareţul Iermoghen Buhuş din familia Cantacuzino Paşcanu – ucenic la Tabor al lui Irinar Rossetti – va construi la Horaiţa, cu concursul câtorva ctitori, printre care domnul Mihail Sturza, Grigore Ghica voievod, Sofronie mitropolit etc., actuala biserică, după modelul unei biserici de pe muntele Tabor, şi care se termină la 2 octombrie 1867.

PREZENTAREA MĂNĂSTIRII

Biserica mare de la Horaiţa constituie o notă aparte în evoluţia arhitecturii moldoveneşti, apropiindu-se stilistic mai degrabă de lăcaşurile de cult din regiunile microasiatice. Ea merită însă cercetată atât pentru alcătuirea ei cu totul neobişnuită, dar şi pentru modul în care unele elemente ardeleneşti sau moldoveneşti au reuşit să se strecoare în acest context arhitectural destul de eclectic şi totuşi destul de original.

Senzaţia dominantă pe care o degajă construcţia este cea de masivitate, specifică construcţiilor din piatră, senzaţie susţinută de grosimea neobişnuită a zidurilor, de proporţiile mari şi de planul dreptunghiular, basilical, al edificiului. Pridvorul de la apus, cu turnuleţele sale laterale, este de certă influenţă transilvană, având nu numai rolul de a proteja intrarea ci şi funcţia de a personaliza faţada. Edificiul este mărginit la colţuri de decroşuri, dintre care cele de S-E şi N-V adăpostesc scări de acces la balcoanele-tribune. Absida altarului este semicirculară, rolul contraforturilor fiind preluat de o îngroşare a zidurilor pe o lungime de 5-6 m, atât la nord cât şi la sud. Pe acoperiş se află nu mai puţin de opt turle, care subliniază nota de inedit a construcţiei, dar numai cele centrale nu sunt turle oarbe.

Interiorul, zugrăvit în ultimii ani de pictorul Mihai Chiuaru, se prezintă ca o singură încăpere de proporţii copleşitoare, despărţită de altar printr-un zid pe care este montată catapeteasma. Trei calote sferice sprijinite pe câte două arce transversale coborâte direct pe zid şi pe alte arce longitudinale laterale, alcătuiesc un sistem de boltire destul de simplu dar care s-a dovedit îndeajuns de eficient, cu toate că presiunea asupra zidurilor este destul de mare.

Catapeteasma se situează şi ea în afara regulilor iconografice cunoscute, având şi o structură deosebită. Este alcătuită din trei segmente frumos sculptate şi din două arcade suprapuse: una cu icoane pictate, situată deasupra, şi cealaltă alcătuită din motive florale sculptate. Dar ceea ce surprinde cel mai mult este prezenţa unui amvon de formă ovală, plasat în partea superioară a iconostasului. O scară centrală duce din altar la acest amvon.

Dintre construcţiile aflate în jurul bisericii mai trebuie consemnat Paraclisul “Sf. Nicolae”, construit în 1725, compus dintr-o încăpere rectangulară cu o absidă pentagonală şi tavan drept, împodobit cu o pictură naivă, şi care face corp comun cu chiliile de pe latura de nord a incintei. Turnul-clopotniţă de pe latura de est, care la parter permite intrarea în incintă, a fost construit între anii 1853-1854. Turnul adăposteşte Paraclisul “Pogorârea Sfântului Duh”, unde se află catapeteasma din secolul al XVIII-lea, o piesă de interes artistic care provine de la biserica de lemn.

De menţionat că aici, la Mănăstirea Horaiţa, şi-a petrecut Carol al II-lea “arestul” de 75 de zile hotărât de regele Ferdinand drept pedeapsă în urma scandalului iscat de căsătoria secretă a tânărului prinţ cu frumoasa Zizi Lambrino (căsătorie ce a fost ulterior anulată).

PATRIMONIUL MĂNĂSTIRII HORAIŢA

Mănăstirea Horaiţa posedă mai multe obiecte de valoare, argintărie din secolul trecut, icoane şi numeroase cărţi, precum Evanghelia ferecată în argint, dăruită de Cehan Racoviţă Voievod la 1763, un Apostol tipărit în 1707 sub Constantin Brâncoveanu, altul din 1683 sub Şerban Vodă Cantacuzino, cărţile editate de mitropolitul Veniamin Costache, cu o dedicaţie autografă din 1823 şi un Octoih dăruit la 13 aprilie 1841 de Safta Brâncoveanu.

La acestea se adaugă şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată în sec. XIX. Această icoană este supranumită şi “Izbăvitoarea de secetă” sau “Maica Domnului de la Horaiţa”, fiind scoasă în fiecare an în procesiune la Schitul Horăicioara, în ziua Izvorului Tămăduirii.

SCHITUL HORĂICIOARA (Horaiţa Veche)

De la Mănăstirea Horaiţa spre nord-vest, mai în adâncul pădurii, se mai păstrează şi bisericuţa de zid cu hramul “Buna Vestire” (sărbătorit la 25 martie) a Schitului Horăicioara, ctitorită tot de arhimandritul Iermoghen Buhuş la jumătatea secolului al XIX-lea, pe locul unei alte biserici mai vechi ce se risipise în decursul vremii.

Numit şi Horaiţa Veche, schitul şi-a început viaţa monahală încă din a doua jumătate a veacului al XV-lea. Actuala biserică a schitului a fost ridicată din piatră în anul 1868, de către arhimandritul Iermoghen Buhuşi, fost stareţ al Mănăstirii Horaiţa şi a fost sfinţită la 20 octombrie 1868 de arhiereul Isaia, vicarul Episcopiei Romanului.

Cât priveşte schitul Horăicioara, impresionantă este catapeteasma bisericii, despre care se spune că a fost lucrată la Viena. Această catapeteasmă este unicat în ţară şi, probabil, în lume. Acest lucru se datorează aşezării amvonului deasupra uşilor împărăteşti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>